E-atât de noi

Și mi te-ai întâmplat când nu m-am mai agitat. Și ai venit frumos și hotărât, și am știut să primesc fără să mă mai închid. Când m-am așteptat cel mai puțin, tu te-ai ivit cel mai frumos. Și încă savurez această întâmplare. Încă mai descopăr gust extraordinar pe buzele tale. Respiraţia ta, încă, îmi măreşte pulsul. E o tăcere de doi, e o tăcere plină de noi.
Dintr-o cupă de tăcere tu guști din preaplinul meu. Mă dezgolești prin atingeri ferme. Mă iei de umerii goi și mă sparg în valuri de fiori. Mă iei de păr și mă presezi ușor, cu gânduri aspre. Tu dai suflării mele, suflet. Mă las pierdută într-un destin fad, tu mă găsești în ploaie de emoții. Tu-mi vii și nu întrebi. Tu rămâi! Tu ai ultimul cuvânt, eu sunt virgula din inima ta. Eu ascult atent când taci, tu mă simți așa cum sunt. Când e vorba de noi, nu zăbovim, ne trezim și ne trăim. Ființe de adânc!
Am ochii plini de tine. Sunt învăluită de ce suntem noi în doi. Tu mă conduci pe un drum în care mă urmezi. Câte lucruri frumoase mi se petrec în suflet! Tu privești la mine şi știi să mă deosebești. Eu văd cuvintele tale care se dezlănţuie la pieptul meu. Pașii ne sunt plini de ”rămân aici”. Văd o blândețe în tăcerea ta, o gingășie în privirea ta, o admiraţie în purtarea ta. Și toate întoarse către mine. Le simt și mă bucur de ele. Iubitule, ești tu! Ești tu care vede priveliștea din adâncul meu. Ești pregătit pentru mine cu emoții, cu gânduri, cu fapte, și cu dorință. Și nu pentru un moment, ci pentru toate momentele.
E timpul dezmierdat cu gândul cald pe umărul tău. E-atât de noi. E-atât de bine. Și nu ne întrebăm de ce. E-așa cum ne-am dorit să fie. Îmi e suficient să știu că noi doi suntem în sentiment și că ne revărsăm unul în celălalt. Nu contează unde și în ce timp. E suficient să știu că… noi doi.
Luiza Ionescu

O clipă în pripă

De n-ar vorbi vorbirea și-ar măsura doar cu simțirea!
De n-ar gândi gândirea și-ar vedea doar cu privirea!
De n-aș străbate speranța, unde-ar mai fi viața?
De n-aș urma neștiutul, unde-aș ști că-i începutul?
De n-aș vrea să cuprind un infinit, ce gând s-ar mai face auzit?
De nu mi-ar fi înțelepciunea povață, unde-aș fi în astă viață?
De n-aș ști că totu-i trecător, aș mai fi, oare, călător?
De n-aș ști ce-i suferința, aș mai gasi, oare, căința?
De s-ar mai întoarce-o clipă, aș mai trăi-o, oare, în pripă?
Luiza Ionescu

Ori să intri cu totul, ori să te fereşti!

E dimineață și vreau cafeaua amăruie, să zâmbesc timpului, să sfidez urâtul, să las fereastra deschisă și inima aprinsă. Să spun vântului cuvântul meu! Să pun soare în vis și bunătate în gând. Să plec departe, într-o lume care nu mă mai desparte de oamenii iubiți, să dăruiesc mult, să iubesc nespus. Să mă avânt fără teamă, să știu că destinul mi-e prieten, să fiu un muritor fericit.
Eu vreau să tremur. De dor, de bucurie, de emoție. De curatul ce-l poartă sufletul cuiva. Nu vreau să pătez gândul elegant spre mine. Eu vreau s-ascult preaplinul de pe buze, eu vreau să simt mirajul de pe trup. Vreau s-ascult sufletul cum se găsește pe el însuși. Să vibrez în infinit, peste limita gândului! Să se facă târziu și să fiu departe într-un necunoscut ce nu se mai satură de mine!
Azi, nu mai am răbdare s-aștept timpuri grăbite și fără simțuri. Azi, nu mai am vrednicia de a șterge colțuri prăfuite din alții ce-au iubit pe alții. Azi, nu mai am răbdare să-l privesc pe cel ce n-are un dar din suflet pentru mine. Plină în suflet pășesc spre visurile mele. Când le ocolesc, ele freamătă, nu vor să se piardă, vor să fie sens.
Gândesc pe nerăsuflate inimi întortocheate. Simt pe nesăturate toate clipele parfumate. Privesc tăcutele detalii unde sufletul îşi are substanța. Pe aripi ce le văd doar eu m-aşez uşor, ca un fulg, să mă poarte ele unde gândul nu vreau să-l alung. Sunt o ființă de adânc şi ai două opțiuni: ori să intri cu totul, ori să te fereşti.
Nu-mi dau fruntea oricui să mi-o sărute, dar nici oricine nu face asta. E un gest ce unește, e ca un secret împărtășit. Sărutul pe frunte e ca un deochi, dar nu face să îți fie rău, e ca un ” Tatăl nostru” discret parfumat. Sunt o nesabuită! Când găsesc dragostea în mine, fac exces de ea. Mă umplu de pasiune și fac abuz. Și, parcă, tot nu-i de ajuns. Simt cum devin ceea ce sunt.
E o lume nebună. Am și eu nebunia mea, să-mi fac colțul meu de lume sănătos.
Luiza Ionescu

Ploaie puțin căzută

Plouă pe-apucate în rânduri răspicate
Și-n inimă simt acum… de toate.
O nebunie se-aprinde acum în mine
Să m-avânt în ploaie… bine.

Trag curcubeul înainte de furtună
Iar un cuvânt spus acum e minciună.
Nu mă spovedesc nici mie
Și nici nu mai cred în vreo chimie.

Ploaia e vreme de mai mult
De mine, de tine… într-un tumult.
Nedumerirea depărtării e într-o aripă
E puțin cazută…

Luiza Ionescu

O parte din tine știe!

Ceva din tine mă ascunde. Ceva din tine mă cheamă. Ceva din tine mă alungă, ceva din tine mă plânge. Ceva din tine mă urăște, ceva din tine ar vrea dorul să mi-l împărtășească. Ceva din tine mi-a întors spatele, ceva din tine cât de mult ar vrea să mă atingă. Ceva din tine vrea să mă uite, ceva din tine mai mult ar vrea să mă știe. Un lucru e sigur, mă strigi mocnit. Cât ai vrea, și cât îmi taci! Sunt aici, dar pot fi acolo, unde mă cauți cu privirea. Și nu știi tu cât aș vrea să rămân! Eu mai greșesc, dar vreau să rămân. Ajută-mă cu fermitatea ta!
O parte din tine mă lasă, o parte din tine renaște cu gândul venirii către mine. Știi că sufletul tău a pus mâna pe mine. Pune-ți tandrețea în picioare și vino la apropierea dintre noi! O parte din tine mă alungă noaptea din gând, o parte din tine alunecă cu mine-n vis. O parte din tine pleacă cu vorbe nespuse, o parte din tine rămâne cu tot ce trebuie făcut. Ceva din tine mă neagă, în timp ce mă cauți cu toata ființa. O parte din tine se-ntreabă, o parte din tine știe că eu m-am oprit la tine. O parte din tine cere o parte din mine s-ajungem departe-n doi.
Ceva din tine mă gândește, ceva din tine nu mă mai întreabă. Ceva din tine pleacă mai departe, ceva din tine mă mai așteaptă. O parte din tine mă uită, o parte din tine mă găsește tot mai mult în tine. Greșelile au fost naive, au erupt din pasiune. Vina se împarte, așa că ne putem uni iertarea. Merităm mai mult unul de la altul… să ne trăim într-una, am văzut ce frumos poate să fie.
Luiza Ionescu

Avea sufletul mușcat, dar ea nu renunța la ea.

Simțea prea puțin pentru cei care nu știau să simtă mult, oricât i-ar fi vrut. Nu-i era teamă că va rămâne singură. Ea iubea peste inimă, prin carne și prin sânge. Ea nu voia lângă cineva și neacoperită de dăruire încă de dimineață. Ea voia frumosul chiar și în clipe triste. Dar totul cu el, cu cel ce-i purta grijă. Privirea ei e un text întreg. Trebuie să stăpânești bine limba și să stai bine la capitolul interpretare. S-ar putea să descoperi câte-o clipă plină la fiecare clipire.
Inima ei mică și sălbatică nu avea scut, ieșea rănită de fiecare dată. Își manifesta lacrimile prin cele mai frumoase zâmbete. Avea sufletul însetat, dar arăta de parcă era completă. Era calitatea ei de a se oferi fără bucăți din ea scrijelite.
Când ea plângea, toate stelele ascultau. Când ea tăcea, cuvintele o așteptau. Când ea trăia, timpul o simțea. Când ea ascundea, liniștea o privea. Neatentă fiind, i se scria magia. Farmecul ei dezbrăca orgolii, și, totuși, ea șoptea distanțe. Când ea se întâmpla, viața, însăși, o respira. Ea nu știa, ea se crea. Ea nu știa, dar, nici gând, vreodată, cineva s-o uite.
Sufletul ei avea toate culorile. Avea curaj să umble cu gândul imaculat. Ea-și vedea adevărul, cățărându-se pe ruinele lumii. Cu petale rupte, ea purta parfumul dorințelor ascunse. Avea sufletul mușcat, dar ea nu renunța la ea. Înălțată de vânt, și-apoi trântită, ea zâmbea în fel supraviețuitor. Ea nu putea să fie altfel decât simplă, ceea ce lumea nu mai putea asimila.
Luiza Ionescu

Nu-mi da ce nu iei din suflet!

Îmi place încăpățânarea mea! Mi-a format visuri, mi-a creat oportunități, mi-a găsit drumuri pe care am pășit aproape de inima mea. Încăpățânarea mea a pus și ziduri acolo unde trupurile nu vorbeau. Încăpățânarea mea m-a facut să fiu vorbită mult și greșit, dar și apreciată cu grijă și atent. Încăpățânarea mea face ca eu să reușesc mai greu, diferit, și anume… autentic. Pe drumuri surpate, cu pași grei și încurcați am ales fapte corecte. La fiecare urcare orice fărâmă de cărămidă să fie creația mea. Îmi așez un viitor în care pot privi pe oricine în ochi cu sufletul curajos.
Eu am nevoie de mine! Și, ca să mă păstrez, trebuie să îmi trăiesc interiorul real. Nu să-l ascund, nu să îl jonglez, nu să îl îngrădesc. Cu bune și cu rele, păstrez bunul simț față de mine însămi. Eu nu-mi fardez comportamentul. Am calități pe care nici nu mă grăbesc să le etalez, să le vadă cine-o vrea. Am defecte pe care nu le ascund. Îndrăznesc să-mi port caracterul cu farmecul tuturor însușirilor mele. Perfect e doar un adjectiv de neatins. Prin imperfecțiuni îmi permit să am trăiri alese.
Plictisită de tot ce încearcă să îmi trezească interesul! Indiferentă la tot ce nu-mi explorează sufletul! Rece! Nu ofer nici măcar un gând dacă nu găsesc vreun acord. Tac rece! Nu mă las să mă pierd. Am să-mi înfrunt propriul suflet, o să-l mângâi și o să-l ridic ori de câte ori va fi nevoie. Și n-am să simulez nici amoruri, nici simpatii.
Nu-ți cer să fii ca mine dacă vrei să-mi fii prieten! Am, doar, o singură pretenție: să ai demnitate și bunul simț al corectitudinii. Altfel, n-are rost să ne jucam de-a prietenia! Greșelile se pot ierta, dar nerecunoașterea lor, nu! Oricare ar fi împrejurarea în care te afli lângă mine, oricât ți-ar fi timpul lângă mine, nu-mi da nimic dacă nu ai personalitate! Nu-mi da ce nu iei din suflet! Rostește nechibzuit, dar sincer! E mai de preț! Nu-mi sta aproape dacă nu poți fi atât de rafinat!
Îmi pare rău, nu funcționez la fel ca voi! Ați putea încerca și voi să fiți exact ca voi, dar nu știți cum sunteți, de fapt. Voi încercați să copiați! Și nu vă iese mereu, sau nu vă iese la fel sau deloc. Și sunteti frustrați, și răutăcioși și falși! Și nu sunteți bine cu voi înșivă! Urâți mai sunteți așa! Îmi pare bine că eu sunt fix ca mine!
Luiza Ionescu

O altă formă a înțelesului meu e tăcerea.

Șapte cuvinte alese într-un glas străbătut de simțire. Șapte renașteri în aceeași întrupare. Întâmplări ciudate cu semnificații ciudate, și-apoi pierdute așa… neterminate. Timpul îmi arată un șapte care de mine nu se desparte.
Din ploi ies întâmplări ce stau așezate în culori. Ele se arată în șoapte, în șapte, nu mai multe. Și de-acolo ies nuanțe ce exprimă adevăruri. Și-acum știu, ce-i al tău te va găsi peste șapte mări și peste șapte țări.
La pagina șapte am aruncat cu șoapte și le-am rătăcit într-un dor aparte. Duminică, pe la ora șapte voi aștepta pe nerăsuflate pedeapsa clipelor uitate. La timpul ce-a rămas alătur doar un glas, vechile trăiri pe piele povestite, pe viu reînoite. Din șapte păcate, din toate părțile, te aleg împrăștiat.
Șapte dimineți coboară în suflet în fiecare seară. Cele șapte nopți le voi înmulți cu doi să iasă un sentiment desăvârșit. Din șapte culori să-mi faci pasteluri, să nu mai poți de dragul meu! Din cap până-n picioare sărutată cu șoapte. Învelită cu-n ”ești frumoasă” c-o tandrețe misterioasă. Pe pleoape adormite se mărturisea înțelesul a tu și eu. Și era 7 dimineața.
Îmi plac cuvintele scrise, au o solemnitate aparte. Și-acum tac în fapte să nu m-amenințe netrăirea. Însetată de mireasma cuvintelor, aș reuși, totuși, să mă așez în șapte rânduri. O altă formă a înțelesului meu e tăcerea.
Luiza Ionescu

Te mai ai de găsit!

Mă opream la mine și mă priveam! Trebuia să mă curăț de gândurile ce, în curând, aveau să mă răpună, să-mi sparg cătușele ce-mi țineau dorințele strânse. Trebuia să caut, să mă caut cu felinarul!
Îmi înfloresc rătăcirile, și din pierdută mă găsesc plimbându-mă prin vânt, stau tăcută cu visuri curgând. Mă îndrept spre neîntâlniri! Le zăresc și le gust! Aud ce nu mi se întâmplă! Văd ce amintiri seci voi avea! Dar eu rămân acum un zâmbet ce se dezmiardă. Mă pierd în cuvintele mele fierbinți și mă regăsesc într-un amalgam de emoții. Mi se deschide pieptul și-mi iese adâncul din el. Câte culori învolburate! Strălucesc cu fiecare clipă în care mă prăbușesc. Sunt mai multe feluri de prăbușiri. Cea care mă sfărâmă în emoții mă duce într-un extaz copleșitor. Mă simt sugrumată de-un sublim ce nu se poate rosti.
Se amestecă gândurile, se unesc culorile, se năruie uitări. Vine o ploaie de ezitări și de lămuriri. E o împotrivire a timpului care vrea să găsesc ce n-am știut să aflu, să pricep ce mă rănește. Mă predau nostalgiei ca să-mi găsesc mângâierile. Se-adună serile în care îmi caut bucățile. Rup din mine dimineți să mă întregesc. Mă tem să nu mă tem.
Pe pielea mea stau cuvinte netrăite, încă. Insomniile mele, încă, nu și-au atins extazul. Încă nu m-am aruncat în adâncul sentimentelor. Încă n-am plâns un adevăr curat, am călcat pe căi înguste și mi-am cântărit greșit simțirea. Mintea nu poate desluși sentimentele profunde. Când sufletul își ia libertatea în mâini, glasul minții se destramă și se nasc trăiri ce vor amuți cuvintele. Se vor supune contradicțiile și vei pleca cât mai departe în tine. Te mai ai de găsit!
Luiza Ionescu

Eu sunt drumul.

Pregatită pentru căderi, așteptând fericiri. Nu pretind că viața e nedreaptă, poate că știe ea ce face când îți dă unele de ai impresia că nu le poți duce. Aruncă-mă, viață, în visul meu, lasă-mă să-l deslușesc și să-l trăiesc! Desprinde-mă, viață, din misterele tale și aruncă-mă în potopul rătăcirilor și regăsirilor! Mă regăsesc când plec, când mă rătăcesc, când mă ascund în singurătate. E o plăcere în care învăț din mine. Mă regăsesc în simțurile care mă consumă, în suspinele pe care le tac. Oriunde aș fi, știu după ce tânjesc.
Pe-ascuns, pieptul se sfâșie cu totul. Treptat, bucată cu bucată, îl reconstruiesc timid. Sunt tare ca o piatră cu sufletul mai fragil decât o floare. În gânduri agitate mai picur niște culori, să-mi destind chipul și oftatul. Îmi amintesc să mai poposesc în splendoarea detaliilor. În palmele vieții, sufletul să rămână dârz, dar gata să simtă! Orice și oricât!
M-am oferit să pierd. Dar am visat să câștig. Treptat, am descoperit o iluzie pierdută. Cuvintele s-au pierdut, nu s-au mai scris… Amețită de rotocoale de trăiri, de la extazul durerii și până în cel al fericirii, nu mă dezic de clipele în care am renunțat la mine. Inima mea de piatră tot mai vrea să bată descoperind frânturi rupte de realitate. Inima mea de piatră tot mai vrea să fie atinsă pănă cât mai departe înăuntrul ei.
N-am să aleg nimic, în viața asta, în funcție de ce gândesc alții. Am să pierd, am să câștig în funcție de ceea ce voi face eu prin filtrul dorinței, gândirii, puterii și naivității mele. În mine nu trăiește și nu simte nimeni. Sunt eu acolo, și n-o să mă risipesc.
Dimineață tăcută, palide străzi! Eu merg necontenit, privind o scânteie care nu se vede. E scânteia mea și e mersul meu. Eu sunt drumul! Pe mine trebuie să mă parcurg!
Luiza Ionescu