O femeie care nu se avea decât pe ea însăși. O femeie care privea în depărtări și care fugea de minciuni. Adevărurile umblau ascunse în amănunte nerostite. O femeie atât de vizibilă avea pleoapele atât de ascunse. Se cereau căutări pe silabe ca să-i inspiri parfumul buzelor și răspunsurile privirii. O femeie care nu negocia ce simțea, o femeie căreia nu puteai să îi vorbești decât privind-o în ochi și cu mâna pe inimă. O femeie care te lăsa să o cuprinzi cu totul dacă simțeai senzualul și dincolo de pielea ei. Ce simplu era să iubești o femeie ca ea! Și, totuși, ei se izbeau.
C-o privire senină, zâmbea blând. Și-n ea scrâșnea durerea. Chipul nu-i pălea, dar în ea se clătinau următoarele ruine. Nu se temea, dar se simţea pustie. Fiorii i se adunau în agonie. Era o frumoasă fată tristă. Respira vise moarte. Tăcerea ei aluneca liniştită în valurile agitate din largul sufletului ei. Nu puteai să i le vezi. În ea se desfășurau zboruri frânte. Tu priveai la ea şi-o vedeai înfloritoare. Nu era frumoasă ca cele din reviste. Avea acea poezie pe chip, de nu știai cum s-o rostești. Și n-ai fi dat-o, vreodată, pentru vreuna de pe copertă.
Frumoasă era! Stilul ei puternic îi dezarmau pe mulți bărbați. Istetimea ei îi nelinișteau. În fața caracterului ei nu rezistau decât oamenii nobili. Atitudinea ei purta prea mult adevăr într-o lume c-o realitate strâmbă. Măruntul pleca singur de lângă ea, nu rezista întregului din ea.
Îi e frică să tremure din iubire. Dincolo de o fereastră, stă ascunsă, nu se arată, privește și se dă înapoi. Nu îi place ce vede, e urât. Se întoarce în melancolia ei. În timp ce-n sufletul ei era toamnă, pe chipul ei vedeai primăvara. Își trăia ploaia printre razele curcubeului. Nu era fericită, dar simțea senin.
Admirată pe față, pe ascuns! Adorată în secret sau cu mărturisiri naive! Ea nu era perfectă. Dar avea puterea de a inspira oamenii prin modul ei de a face față tuturor imperfecțiunilor din viața ei. Și surâdea și dădea și altora forță. Chiar dacă, uneori, își aduna inima de pe jos, nimeni nu știa. Asta era o altă forță de-a ei. Lumea o vedea ba mândră și cu nasul pe sus, ba abătută. Trecută printre oameni lași, ea nu era tristă, era detașată și rece. Ea doar nu se mai lăsa atinsă de jos. Ea nu căuta, nu aștepta, ea doar rezista.
Buze cărnoase, nas în vânt, privire tăioasă, onduleuri blânde, gândurile-i sunt în scrieri! Îi tac pașii, ea spune cuvinte mute. Suflet obosit!
Luiza Ionescu
O femeie care nu negocia ce simțea!
12 Sunday Dec 2021
Posted Uncategorized
in