E-o dimineață însuflețită și gândul turcoaz. Sunt stâncile însingurate, mângâiate de valuri. Sunt pașii mei de-o cromatică plăpândă. La două depărtari de mine, privesc cum mă plimb pe ață. O zi sufletul mă apasă de atâta gol. O zi ridic mâna învingătoare. Mă așez pe lună și îmi las aripile la zvântat. Paginilor rupte din mine le caut coș de gunoi. În oglindă nici nu-s eu, m-am trădat de atatea ori.
Mă locuieşte un suflet. Îl mai ascund, dar el nu mă uită. Coboară în mine de nu-l pot să-l respir. Suflet neînduplecat, răzvrătit când e nerevărsat. Trăiri și nemurire. Netrăire și dor. Zbucium și nehotărâri. Cearcane mari și frumusețe. Iubiri și iluzii. Așteptări și, totuși, plecări. Putere și suflet zdrobit. Amintiri uitate și zâmbete noi în rătăciri. Trăiesc cele mai neînsemnate lucruri cu cele mai mari sentimente. Totul, din mine, se împletește cu emoția, chiar și în pasul meu fragil.
Gânduri în vânt, spre cer se uită inima mea. Privirea îmi alunecă în sânge, pielea mă strânge. Privesc oriunde, nu mă regăsesc niciunde. Cu sufletul pe hârtie expir stări şi emoţii umbrite sau însorite, le ţin sub pleoapa mea, prezente şi tăcute. Sunt ecourile ce mi le mai împrăştie sufletul din când în când. Mă leg de cuvinte când nu am răspunsuri. Mă las făcută scrum şi nu mă mai doare. M-ascund în distanță şi la chemări mă fac surdă. E totul hilar, nimic nu iese ca-n suflet.
Și mă ia vântul și îmi duce gândurile unde nu vor să ajungă. Și îmi plouă pe dorințe, și n-am umbrelă. Mă desfac în stropi și respir ce port în suflet, forțată să ascund. E atăta freamăt în tăcerea mea, aș expulza puțin din mine, să mă scutur de ce mă surpă. După ce am supraviețuit valurilor, am învățat să respir și în apă. Nimeni nu mă vede când durerea vorbește cu mine. Surâd într-un plin suspin. Rezemată pe-un crâmpei de nostalgie, mă privește muntele: ”Mai ai de urcat, nu te împotmoli!”. Am plecat, mă duc să mă antrenez mai bine!
Luiza Ionescu