Să știi că slăbiciunile devin puteri!

Lucruri făcute cu suflet și emoții primite în dar. Uitări care nu mai dor, privind în zarea vieții noastre. Iubiri care rămân vii, oricât de adânc ar fi săpate. Ziceri și fapte, laolaltă, să ne definească. Acum și aici să trăim pătrunzator. Să nu rămâna în urma ta regrete! Pășește printre simțurile tale prezente și chiar dacă mai vin gânduri dureroase, ele să n-ajungă la oase.
Un câmp de gânduri să ai, să se spele în soare! Să-ți trăiești deplin stările din suflet care nu știu să vorbească, să-ți faci din ele flori! Prin fiecare luptă din tine, să-ți vezi frumusețea și puterea! Să iubești, să râzi, să plângi! Să te impui cu respect! Să lași de la tine și să iei în brațe! Să asculți fără să judeci, să fii recunoscător pentru ce viața te învață! Să te porți atent și cu grijă în lumina celor ce te iubesc! Să fii sincer, mai ales cu tine!
E drumul anevoios, dar și plin de cugete adânci și colțuri crude. Emoțiile te străbat, sufletul ți-e înmiresmat. Rămâi un călător în culori și în suspans! Cerul nu e întotdeauna senin. Nici inima ta nu e întotdeauna calmă. Acceptă bătăile care fac zgomot și care te frământă, dar nu ține dezordine pe dinăuntru. Aerisește-ți sufletul, să rămână limpede!
Gânduri colorate, dorințe întâmplate! Începuturi regăsite pe cărarea timpului! Clipe de iubire adunate! Pe ritmul inimii să te miști! Din furtuni și din vreme senină tu să înveți ceva! Vântul să te călească, soarele să te înveselească! Gustă cu pasiune din tot ce îți aprinde inima! Să-ți vezi ranile, să treci prin ele desculț! Să știi că slăbiciunile devin puteri!
Mângâieri din priviri, îmbrățișări în care simți că faci pluta, săruturi care te fac să tremuri , tandrețe și afecțiune. Oamenii pot de toate atât timp cât principiul lor e iubirea. Bucurii care zâmbesc în piept. Liniștea sufletească să se instaleze confortabil ca la ea acasă!
Să visezi cu tărie, să nu abdici de la a face ce simți!
Luiza Ionescu

Rezemată pe-un crâmpei de nostalgie

E-o dimineață însuflețită și gândul turcoaz. Sunt stâncile însingurate, mângâiate de valuri. Sunt pașii mei de-o cromatică plăpândă. La două depărtari de mine, privesc cum mă plimb pe ață. O zi sufletul mă apasă de atâta gol. O zi ridic mâna învingătoare. Mă așez pe lună și îmi las aripile la zvântat. Paginilor rupte din mine le caut coș de gunoi. În oglindă nici nu-s eu, m-am trădat de atatea ori.
Mă locuieşte un suflet. Îl mai ascund, dar el nu mă uită. Coboară în mine de nu-l pot să-l respir. Suflet neînduplecat, răzvrătit când e nerevărsat. Trăiri și nemurire. Netrăire și dor. Zbucium și nehotărâri. Cearcane mari și frumusețe. Iubiri și iluzii. Așteptări și, totuși, plecări. Putere și suflet zdrobit. Amintiri uitate și zâmbete noi în rătăciri. Trăiesc cele mai neînsemnate lucruri cu cele mai mari sentimente. Totul, din mine, se împletește cu emoția, chiar și în pasul meu fragil.
Gânduri în vânt, spre cer se uită inima mea. Privirea îmi alunecă în sânge, pielea mă strânge. Privesc oriunde, nu mă regăsesc niciunde. Cu sufletul pe hârtie expir stări şi emoţii umbrite sau însorite, le ţin sub pleoapa mea, prezente şi tăcute. Sunt ecourile ce mi le mai împrăştie sufletul din când în când. Mă leg de cuvinte când nu am răspunsuri. Mă las făcută scrum şi nu mă mai doare. M-ascund în distanță şi la chemări mă fac surdă. E totul hilar, nimic nu iese ca-n suflet.
Și mă ia vântul și îmi duce gândurile unde nu vor să ajungă. Și îmi plouă pe dorințe, și n-am umbrelă. Mă desfac în stropi și respir ce port în suflet, forțată să ascund. E atăta freamăt în tăcerea mea, aș expulza puțin din mine, să mă scutur de ce mă surpă. După ce am supraviețuit valurilor, am învățat să respir și în apă. Nimeni nu mă vede când durerea vorbește cu mine. Surâd într-un plin suspin. Rezemată pe-un crâmpei de nostalgie, mă privește muntele: ”Mai ai de urcat, nu te împotmoli!”. Am plecat, mă duc să mă antrenez mai bine!
Luiza Ionescu

Ne vom regăsi când ne vom privi indiferent

Te-am așteptat mult, mai mult decât răbdarea mea. Eram acolo, dar nu m-ai căutat. Te-am așteptat, trebuia doar să vii. Am fost mereu a ta, trebuia doar să mă găsești. Și tu soseai, dar târziu și strâmb. Și la capătul puterilor, mă trezeam luând-o de la un alt capăt. Eu, fără nimeni, am trecut prin clipe sufocate de prea multe piedici și dezbrăcate de mângâieri. Și-acum, cu ce forță a inimii să mai am nevoie de tine?
Nu te-am mai găsit la revedere. Tu-mi tremurai de drag și de dorință. Mi-erai străin, nu mă mai topeam. Te priveam și nu te mai simțeam. Te aplecai spre mine și sufletul nu-mi mai creștea. Cu ochii-n urma mea, te-ai retras tăcut și încurcat. Pașii mei plecau hotărâți și liniștiți. Știai că m-ai pierdut, și nu din vina mea. Ai fi dat puțin înapoi din timp să schimbi un singur gest. Și ti-am zis odată, când te vei mai întoarce așa, nu vei mai avea de unde să mă iei. Privește-mă cum nu-mi mai pasă! Sunt și mai frumoasă! Privește-mă cum trec peste! Ies din ce am crezut eu că este! Dacă, până acum, nu ai fost în stare să mă simți cum și cât te iubesc, simte-mă, acum, cum te uit și cum la tine nu mai privesc.
Și mă vei uita pe marginea altui trup. Vei respira cu aceeași disperare altă carne, te vei înfunda în alt parfum, în altă strânsoare. Mă vei scoate din tăcerea ta cu o iubită de alăltăieri, sau cu una de poimâine. Parcă, abia așteptai să te pierzi în ceva, să calci în băltoci. Constant în lălăieli. Așa fac lașii, doresc ce-a mai rămas. N-ai vrut când am vrut eu cel mai mult. Acum vrei, când vreau eu cel mai puțin. Te-am pierdut eu atunci, m-ai pierdut tu acum. Ne vom regăsi când ne vom privi indiferent. Și vom ști sigur că ne-am uitat de tot.
Nu te caut vinovat, dar m-ai stins de fiecare dată când ai renunțat. Lângă mine ești nicăieri, nici azi, nici ieri. Pentru momentele in care n-ai știut să-mi fii… te iert. Și pentru toate motivele neînțelese… voi continua să cred. Acelasi vis, alt trup și suflet. Și mi-ai trecut. Nu vreau să mă mai doară. Și ce mult a durat până să simt ceva. Sper să mai îmi fi rămas ceva suflet și pentru mai încolo, pentru ce merită a fi păstrat.
Luiza Ionescu

Și tăcerea e treabă complicată

Îți ofer simplitatea, tăcerea mea clară, sentimente fără ascunzișuri, gândurile mele deschise! Și-aici am învățat că nu toți oamenii pot să te descopere! Nu toți oamenii pot citi adâncul privirilor. Unii oameni se desfată pe cărarea ta, alții se împiedică și rătăcesc, și nu ajung la sufletul tău, oricât de aproape ți-ar sta. Oricât te-ar gândi, unii oameni nu reușesc să te simtă!
Sunt momente în care oamenii nu au nevoie de cuvinte, n-au ce să facă cu ele. Au nevoie de certitudini, de mângâieri și de îmbrățișări. Astea nu dezamăgesc niciodată, te recompun. Nu toate cuvintele trebuie explicate, cei speciali știu să le înțeleagă. Nu toate privirile sunt înțelese, cei speciali știu să le traducă. Nu întotdeauna adevărul trebuie spus, cei speciali știu să-l simtă! Lor… abandonează-te lor!
Omul se citește prin fapte, nu printre rânduri ca pe-o carte! Nu din vorbe înșirate, ci din tăceri adevărate! Nu din ceea ce auzi, ci din ce vezi tu! Omul nu se răsfoiește, se privește pe-ndelete! Adevărurile sunt mai mult simțite decât rostite. Uneori, sunt necuvintele care spun lucrurilor pe nume.
Și tăcerea e treabă complicată. Nu poți tăcea oricui. Poți fi înțeles greșit prin tăcere. Ca să nu creezi confuzie, nu poți tăcea oricui. Taci celui ce înțelege! Pune-ți pe buze graiul sufletului și taci celui ce merită să te știe, lasă-l să te privească! Nu încerca să te explici acolo unde nu eşti, mai întâi de toate, simțit. Tăcerea, uneori, are sunet, când inima cu inimă vorbeşte.
Printre atâtea cuvinte încărcate și îmbâcsite, vreau o oază de tăcere prin care să simt adevărul. Nu mai irosesc cuvinte! Frumosul va vorbi firesc și discret când va atinge țărmul inimii. Nu mai întreb ce ar trebui să mi se răspundă de la sine. Voi naviga unde mi se va întoarce fiorul.
Luiza Ionescu

Iubirea noastră-i ghem, nu se face ațe

Într-o iubire de tu și eu, plină
Se-agață luna senină.
În cuvinte, de noi, aprinse
Ne stau sufletele întinse.
Dintr-un început ce nu l-am văzut
S-a născut iubirea atât.
Nu te vreau pe bucăți, te cer cu totul
Și când ne avem, în mine începe haosul.
Timpul nu mă întreabă, nicicând, de tine
Tu vibrezi mereu câte ceva în mine.
Îmi place să povestesc despre noi
Dar tainele le ținem pentru doi.
Ai să mă ai mereu, cu griji, dar și cu zâmbet
Mă privești adânc, mi te lipești de suflet.
Mi-ești versul ce zilnic îl recitesc
Îți sunt litera ce-n suflet îți ghicesc.
Înveți să-mi fii, și-mi taci în brațe
Iubirea noastră-i ghem, nu se face ațe.
Tu nu mă cunoști, tu mă știi.
Tu nu mă privești, tu mă trăiești.
Luiza Ionescu

Iubirea nu e pentru proşti, fuduli şi orgolioşi

Iubirea mângâie, dăruiește, înțelege tot, protejează. Fără rațiune! Iubirea e de ajuns. Iubirea n-are principii și prejudecăți, și nici reguli. Iubirea e la propriul ei cherem, își face singură regulile. Sentimentele și emoțiile ghidează tot. În iubire, tot ce dai e nemăsurat.
Iubim iubirea, dar nu ne pricepem să iubim pentru că nu ne golim de noi. Frica ne-a făcut neputincioși în a iubi. În iubire contempli și nu te mai saturi.
Iubirea e dorință, dorința de a vedea, de a atinge, de a simți. Bucurie și plăcere! Iubirea nu poate fi rece. Ea nu știe altă cale decât apropierea. În iubire te investești pe tine însuți și câștigi o altfel de libertate. În iubire, pleci către omul iubit și nu te mai întorci, te regăsești acolo, în toate ipostazele tale.
Iubirea e și fericită, dar și îndurerată. Iubirea mai și smulge din tine prin plinătatea ei. Iubirea mai pierde din înțelepciune și dorește să posede. Da, e tot iubire. Iubirea e și pasiune, și prietenie. Să descoperi cum să le unești! Iubirea se poartă în haine simple. Privirile nu sunt stridente, ci impunătoare. Limbajul iubirii exprimă adevărul gol-goluț. Iubirea nu e oarbă. Ea vede tot, acceptă tot. Ceea ce contează cu adevărat este peste orice infim defect. Iubirea e, simplu, simțirea desprinsă din inefabil. Iubirea nu are nevoie să se justifice, ea are toate motivele. Asta e valoarea ei.
Să știi să fii doi nu e ușor. Îți trebuie câteva virtuți. A iubi înseamnă a-ți sfărâma egoismul și orgoliul. Iubirea e vulnerabilă, se dăruiește tot timpul, chiar și când pierde. Ce frumos când doi pornesc unul către altul cu toată inima lor. Fără teamă, fără orgolii, fără piedici puse de propriul picior. Ce frumos când doi se merită unul pe altul. Iubirea nu riscă să piardă ce are în braţe. Iubirea e mereu dăruitoare chiar şi atunci când, parcă, nu mai are resurse. Din iubire, dai întotdeauna mai mult. Iubirea nu e pentru proşti, fuduli şi orgolioşi.
Iubirea nu te prostește, te face să vezi mai departe și mai profund. Iubirea vede în toate culorile, iubirea are în privire o icoană. Iubirea soarbe nepătrunsul și savurează chiar și clipa arzătoare. Iubirea se aruncă în larg fără să știe dacă va supraviețui, dar se duce în adânc să simtă înălțarea. Iubirea îmbracă atât de bine pentru că are în atingeri stele.
Luiza Ionescu

Azi, sunt din nou la locul meu.

M-am liniștit acum, după atâta răscolit. Am îndrăznit să cred și m-am trezit fără scăpare. Călcam pe mine și-o știam, dar n-am putut să mă strivesc. Acum, mă caut de tine, dar n-ai fost de tot ca să-mi rămână ceva. Nici pe nume nu-ți spuneam, dar nu pentru ce credeai, ci pentru că nu știam ce-mi erai. Când m-am simțit risipită în palmele tale, nu mai mi-a păsat și n-am mai căutat răspunsuri. Și ce mult te-am vrut! Te vedeam în tot timpul meu, și în cel care urma. Și-a fost de-ajuns atât de puțin să-mi dispari din dorință. Acel puțin a fost neatenția ta. Pentru că atunci când ești neatent cu cel de lângă tine dispare și urma visului care începuse.
Nu te pot lăsa în viața mea să-mi ocupi un timp fără substanță. Spațiul meu e plin de sens. Dependentă de apropieri intense! Nu te mai vreau! Timpul fără sfârșit în care te primeam murdar s-a terminat. M-am săturat să curăț mizeria pe care o lași mereu în sufletul meu. Ia-ți jucăriile și pleacă! Nici rău nu-mi pare, nici nimic! Tu nu mă mai însoțești frumos în gând. Multumesc pentru că te uit!! Am avut tot sprijinul tău! Beau un pahar în cinstea plecării tale! Am ciocnit cu tăcerile ajunse la capăt pe covorul strâmb. Și cu un zâmbet în colțul gurii.
Arunc la gunoi tot ce ți-am scris și aş fi vrut să-ți spun de-a lungul timpului. Nu mai ai rost! Nu pentru mine! Eu nu am înțeles la timp că tu nu mă priveai cu sens. Eu stăteam pe loc, așteptând să mă chemi, dar gândul tău nu tinea pașii cu dorința mea. Azi, nu te mai văd special, ai reușit să-mi devii banal. Nu te mai admir, și asta nu-mi arată cale de întoarcere către tine. Azi, mă simt liberă de tot ce aveam imens pentru tine. Azi, în tăcerea mea nu e niciun dor.
Nu te alung, dar nu mai pot privi la tine. Sunt fragilă și m-am luptat cu tot ce nu ai ştiut să-mi dai. Nu mi-ai văzut vitejia. Să pleci cu mâinile goale, cu sentimentele tale de plastic! Să pleci trist, dacă vrei, dar nu pentru că s-a terminat, ci pentru că ai luat de la mine ce nu ți se cuvine. Rămân așa cum m-ai găsit, goală de tine, plină de mine. Cu inima ușoară, eu nu-mi mai doresc nimic pentru noi. Azi, sunt din nou la locul meu.
Luiza Ionescu

E filosofie goală

Îngălbenesc așteptări, se umezesc ochi. Se coc gândurile, se asumă greșelile. Doruri se nasc, și doruri mor. Apusul e mai stins, diminețile sunt amortițe. Pământul pare sumbru, cerul pare pe gânduri, tu te lași purtat de ecoul melancoliei. Mergi pe cuvinte oftate, așteptând o vibrație a sufletului. Lumea nu mai spune ce simte, lumea ascunde și expune minciuni. Și-atunci, ce lumi se mai ating, ce gânduri se mai simt? O lume care se atacă pe ea însăși.
Pe stradă umblă mortăciuni. Oameni! Ei n-au sufletul pe unde îi vezi, îl poartă în alte părți, cel mai probabil acolo unde nu-s în stare să fie. În viața noastră sunt drumuri pe care nu le ducem până la capăt. Uneori, nu lăsăm lucrurile să se întâmple. Poate din idei preconcepute, poate din lipsă de curaj. Ele rămân niște visuri semi-trăite cu iz de melancolie. Cât timp din viață facem altceva decât ceea ce ne dorim? Cât timp din viață ratăm, stând pe loc din cauza fricilor? Cât timp din viață ne punem în genunchi, simțindu-ne neașezați? Cât timp din viață neglijăm tăcerile care ne străbat?
E filosofie goală, e rațiune adormită și e inima trează. E cunoașterea nebună a sufletului ce crede că și-a găsit echilibrul. E clipa ce seduce, și-apoi distruge. E un paradox fățarnic, o libertate ironică, prinsă în granițe și gânduri întoarse. Degeaba e strigăt. Vuietul e lung, înțelepciunea-i o nevoie mincinoasă. E resemnarea de a primi iadul cu-n gust dulceag. Și gândul rămâne singur, și sufletul se mai strânge, și primești în tine mai atent… și mai nimic. Nu mai îndrumi suflete spre tine și nici nu te mai oprești spre contemplarea lor. Mai faci niște popasuri și-apoi le uiți de tot. Colinzi un infinit fragil, rătăcit și el. E o loterie, te-amesteci cu timpul absent și nefiresc sau te reusești.
Luiza Ionescu

Nostalgie aprinsă

Mă poartă cuvintele pe foi îngândurate, împovărez mâna c-o nostalgie aprinsă. Se-aude ecou în suflet! E sunetul golurilor! Vrei să le asculți? Dar, cu pauze din când în când, căci abisul te obosește. Anost și rece, așa privesc la oameni. Adorm în mine compasiuni și orice frăgezimi. Mă las pentru ce urmează fără să mă găsească. Mă apăr de tot, nu mă mai eliberez. Nu mai cred nici în propriul suflet, mi l-am frânt singură de atâtea ori.
Explozie de cuvinte nespuse, clipe mutilate de frici, cioburi în inimi! Drumuri plânse, priviri rănite, suflete închise! Iluzii stâlcite sub tălpile propriului suflet ce devine tot mai stingher. Nutresc speranțe, apoi le transform în zdrențe. Rătăcită pe pământ! Am niște picioare care caută să nu pice în genunchi. Neîmplinirile își fac colți în suflet. Pierd printre degete. Abandonată de timp și de ceea ce iubesc. Trăiesc o viață care nu mai vine. Mă hrănesc cu dor și cu tot ce a uitat să m-aștepte. În depărtări privesc timpul netrăit.
Curge pe pereți neliniști și flori cu dorințe. Se prelinge mucegaiul de la suspinul nearisit. Rămân pe parchet petele nevăzute de la atâta călcat pe inimă. Miroase a uscat de la atâtea cuvinte ruginite. Bate o rază de lumină speriată de tot ce nu se mai vorbește. Acolo, în camera, acum, obscură, nu se mai gândește, s-au așternut neîntâmplări prăfuite. S-au întețit pânzele ce foșnesc a respirație grea în colțuri înalte.
E timpul de apus și de lucruri care dor. E timpul să întinzi mâna și să te salvezi. E timpul să strângi în pumn ce-ai pierdut și n-ai vrut. Simți un pustiu, nici cuvintele târzii nu-ți mai vin. Poate că viața asta nu e să ai, viața asta e despre lecții. Și le voi găsi un nume întămplărilor din timpul următor, când voi ști să am. Oftez apusul și las pierderile să tacă. Dar, încă mai e timp. Voi avea curaj și mă voi avânta așa cum stiu, așa cum sunt.
Luiza Ionescu

Straturi de tăceri

Tăria mea mă sperie. Partea mea, prea sensibilă, nu vrea să se-arate. Am lacrimi speciale, ele curg vii și nevăzute în timp ce te privesc rece. Puterea mă izbește de depărtările mele întunecate.Un pic mai moale dac-aș putea să mă arăt, mai ușor iubită m-aș lăsa! Libertatea din mine vrea să fie prinsă și să i se dea altfel de aripi! Să zbor cu buzele umede într-o privire pe care-o voi citi cu instinctul!
Mă las cu sufletul să înaintez, dar dacă îl simt târât, schimb imediat jocul. Mă întorc la propriile nevoi şi uit ce-am trăit în doi. Spun ușor cuvinte care dor. Brute! Ascuțite! Mă port tăcut și-o să lovesc cu indiferența. N-am compasiune, ceea ce îți provoc nu se compară cu adevărul pe care nu-l vezi în mine. Și realitatea e că nu există lucru mai fragil pe lume decât sufletul meu. M-am adunat de pe jos când nimeni nu m-a văzut. Printre îndoieli și dureri, cu sufletul tremurându-mi, începeam să mă reconstruiesc. M-am vindecat singură de ceea ce am crezut că sunt bolnavă.
Uneori, vine un vânt subit și puternic peste tine cu care trebuie să te lupți, un vânt pentru care nu erai pregătit. Te lasă la pământ sau te menține în picioare. Și mai ai varianta de a ateriza într-un loc total neplănuit, dar atât de interesant. Și mulțumești vântului!
Cu pielea flămândă privesc rece orice posibilă atingere. Mi-s gândurile frivole, dar ele visează la atingeri ce ating și care nu se mai sting. Mă admiră propria-mi tăcere, stă în colțul camerei cu genunchii la gură și nu stie ce să-mi facă.
Sunt mai mult decât zâmbetul pe care îl înfățișez, sunt mai mult decât rochia care-mi vine frumos pe trup. În suflet ascund alte dimensiuni. Sunt straturi de tăceri printre care nu știi să cauți!
Nu aparțin nimănui, deși mi-aș dori o atașare. O altă mână din univers unde să-mi așez emoții.
Luiza Ionescu